CAMERĂ “LA STRADA”

Camera am construit-o în vara lui 2007 în Ibiza, Spania, după un model vazut în Madrid, la un fotograf de stradă. În timp am adus mai multe îmbunătățiri la sistemul mecanic și la decorațiile exterioare față de camera construită inițial. Face imagini de 13×18 cm pe hârtie fotografică. E în același timp aparat de fotografiat, laborator foto și aparat de mărit. Într-o primă fază se obține un negativ după subiect, se developează clasic, cu revelator și fixator, după care se re-fotografiază negativul pentru obținerea pozitivului (care trece prin aceeași developare ca și negativul). Tot procesul e exagerat de aproximativ, e nevoie de mult timp și experiență ca să obții rezultate bune pentru că expunerea se face la mână cu capacul obiectivului, developarea cu o mână în cutie fără să vezi nimic. Și dacă mai ai și puțin noroc să nu intre între timp soarele în nori pentru următoarea expunere, sau să se facă 35 de grade afară și 45 în cutie, s-ar putea ca revelatorul să și funcționeze.
Cel mai neînsemnat risc e să i se facă sete câinelui clientului și să bea din apa de spălare cu fixator de pe jos, ca apoi să vomite peste tot.

E construită aproape din nimic, lucruri aruncate pe dealul unde locuiam, la Djin în Ibiza. Corpul e făcut din două cutii de vin, trepiedul – lemnele de la o umbrelă de terasă, aruncată la gunoi. Perdeaua neagră e o husă de la niște tacâmuri de grătar. Și geamul mat l-am găsit pe deal, Djin “păstra” (aruncate pe deal) multe lucruri interesante. Manivela originală era de la o mașină părăsită, cea din imagine am tăiat-o mai târziu dintr-o plăcuță de alamă. Obiectivul inițial (cu care am făcut cele mai multe fotografii) a fost unul din puținele lucruri cumpărate, din piața de pureci, cu 10 euro, împreună cu câteva balamale. Obiectivul original l-am modificat astfel încât să re-producă aberațiile optice ale lentilelor primitive de dinainte de Petzval. Vigneta e produsă ca în laborator, clasic, cu o mască ovală între obiectiv și imagine.

Așa “improvizată” cum e, mi-au trebuit mai mult de trei săptămâni s-o construiesc, cu ajutorul sculelor lui Christoff (vezi povestea). Sistemul cu șină din interior l-am aruncat de două ori, abia a treia variantă a fost bună, și fiecare din ele mi-a luat câteva zile. De multe ori am fost întrebat de cameră, dacă e “originală”, adică dacă e chiar una de la 1900. Lumea e obsedată de “original”, dacă nu e de la 1900 nu are valoare, nu prezintă interes. Pentru majoritatea oamenilor obiectele făcute în zilele noastre sunt valoroase numai dacă sunt din aur, și cele vechi sunt în mod automat valoroase, indiferent cum au fost făcute. Foarte puțini fac diferența între un obiect făcut în serie ieri și unul construit de mână, cu foarte multă muncă, azi. Orice obiect ale cărui detalii au fost muncite zile întregi, de mână, cu cutter-ul și rigla, e unicat și e mult mai valoros decât orice obiect făcut în serie acum o sută de ani. Fiecare minut muncit la camera asta, pune pe ea un strat de poveste, care îi sporește valoarea.

Povestea detaliată a camerei și a călătoriei o găsiți pe pagina ce îi e dedicată, AICI.